Ea merge agale pe o carare ingusta, calcand pe frunze moarte. Mirosul de toamna ii inunda narile, se afunda in padure, iar aceasta o imbratiseaza mangaindu-i parul cu crengile lungi si batrane. Ea se indreapta spre locul unde ei se intalnesc de obicei, dar ceva s-a schimbat, buzele ei nu mai tanjeau dupa buzele lui, nu mai simtea focul din suflet, nu mai simtea caldura ci, un loc racoros, parca din ce in ce mai rece. La un moment dat se opreste, priveste in jur, era o zi mohorata, la fel ca interiorul ei, umezeala din padure ii ajunge la piele si brusc i se face frig. Porneste, dar ceva mai repede. Ajunge acolo, iar el o asteapta.. O priveste in ochi, apoi lasandu-si privirea in pamant isi framanta mainile, parca si el stia ca ceva se intampla. Se apropie, ii ia barbia in maini si-l priveste patrunzator in ochi. O lacrima da navala pe obrazul rece, el i-o sterge, fata schiteaza un zambet.
-Degeaba incerci in zadar sa schitezi un zambet, daca ochii iti sunt reci, spune el.
-Degeaba incerci sa-ti pui intrebari, daca nu au un raspuns, sopti ea.
Nu se mai putu abtine, iar lacrimile curgeau siroi.. O stranse in brate, si o saruta pe frunte. Scoase o batista din buzunar si ii sterse cu grija "raul" de pe obrajii ei, care odata eru rosii si niciodata udati de lacrimi. Ii privi fata, nu mai era fata pe care o stia, nu mai era fata care zambea mereu, care facea glume si-l iubea, nu mai era iubita lui. O stranse si mai tare in brate, parca nu-i venea sa creada, ca ea nu-l mai iubeste, ca fata din bratele lui acum se transforma intr-o necunoscuta, ca de atata timp nu si-a dat seama ca ea se indeparta, iar acum e timpul sa-si spuna adio. Tot ce el isi va aminti vreodata, vor fi ochii ei.
